Page archived courtesy of the Geocities Archive Project


Mihail Pruteanu

(Student la Facultatea de Teologie din Iaşi)

Invă

ţătura Ortodoxă despre Biserică şi unitatea ei

  1. Fiinţa Bisericii.
  2. O sinteză eclesiologică a părintelui prof. Dumitru Stăniloaie.

    Mintuirea oamenilor se realizează prin incorporarea ş

    i creşterea lor în Hristos, pină la “măsura bărbatului desăvîrşit”, care este Hristos (Ef. 4, 13). Hristos este cel care-i mîntuieşte pe oameni întrucit se extinde in ei, intrucit ii incorporează in Sine şi intrucit ii asimilează treptat cu omenitatea Sa inviată. Biserica este tocmai această extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator in care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel inviat. Dacă credincioşii sînt adunaţi în acelaşi Hristos, dacă El este Cel care-i încorporează pe toţi cei ce se mîntuiesc, ridicindu-i la starea umanităţii sale, prin energia harului ce o transmite din Sine - mîntuirea nu se poate obţine în izolare. Mintuirea se obţine numai în Biserică şi numai ea este cîmpul de acţiune al energiei harului ce ţîşneşte din Hristos, adică al Duhului Sînt care sălăşluieşte deplin în umanitatea lui Hristos cea inviată şi din ea ni se comunică nouă.

    Biserica, in esenţ

    a sa, este “trăirea comună a oamenilor cu Sfînta Treime”, participarea in comun a lor la viaţa lui Dumnezeu, e “o societate de persoane umane cu persoane divine, e viaţa care este de la început in sinul Tatălui şi care, fecundată în taina lui Dumnezeu, se comunică nouă şi ne face să trăim cu Hristos, în Dumnezeu, o viaţă care e viaţa familiei Tatălui Însuşi”.

    Deci in Dumnezeu găsim temeiul etern al Bisericii in ambele inţelesuri: a) intrucit Treimea e comuniunea perfectă

    de Persoane şi b) întrucit Fiul e locaşul in care se află rădăcinile tuturor făpturilor şi în care sint chemate toate să se adune.

    Prin urmare Hristos, atit ca persoană a Sfintei treimi, cit ş

    i ca Dumnezeu devenit Om, este principiul Bisericii, capul Bisericii (Ef. 1, 22), pe care “a iubit-o şi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvînt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavînd pată sau zbîrcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sîntă şi fără de prihană” (Ef. 5, 25-27).

    Biserica nu este, prin urmare, o

    instituţie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos şi supravegheat de o autoritate impersonală, nu e o instituţie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o instituţie plină de Hristos Cel iubitor, care îi priveşte şi îi ascultă pe toţi, dar, în acelaşi timp, o instituţie plină de Hristos Cel neschimbat în bunurile pe care le oferă şi în poruncile ce le cere implinite de la oameni ca mijloc de desăvirşire al lor.

    Această comuniune între Hristos şi Biserică se bazează pe participarea Bisericii la Patima

    Invierii Domnului şi se activează în ea. Aceasta insă se implineşte mai intii sacramental in Taine, in Botez (Romani ca. 6), apoi prin Euharistie, pe care Clement Alexandrinul o numeşte “hrana Bisericii şi a membrilor ei”. Această putere sacramentală a Bisericii izvorăşte desigur din taina personei lui Hristos, lucru enunţat şi de Origen în “Cuvint asupra genezei” (Omilia 1) cind spune că “după cum luna ia lumina de la soare, pentru ca prin aceasta să poată fi luminată chiar şi noaptea, tot astfel şi Biserica luind lumină de la Hristos, luminează pe toţi cei ce sînt cufundaţi în noaptea neştiinţei”.

    Biserica, in calitate de Trup tainic, fiind incredinţ

    ată de Mîntuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, şi cu păzirea şi propovăduirea nealterată a învăţăturii revelate, este singurul cîmp in care se ciştigă în mod ordinar mintuirea, şi este inzestrată cu infailibilitate.

    Sfinţii Părinţi au asemănat Biserica cu corabia lui Noe, care singură scapă de la pierzanie. Iar pierderea ereticilor şi schismaticilor anatemei, au înţeles-o ca o predare a lor satanei, după cuvîntul Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 5, 5). Desigur, Biserica a făcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o facă pentru apărarea corpului credincioşilor de infectare, iar expresia

    “Extra Ecclesiam nulla salus” s-a inţeles in sensul că “singură Biserica este calea orînduită de domnul spre mîntuire, pe cind erezia şi schisma nu sint laboratoare de aceeaşi putere ale mintuirii rinduite de Dumnezeu. Cine se alătură lor nu ajunge sigur la mîntuire. Ele amăgesc pe om cu false lumini, îl indepărtează de la adevărul revelat şi deci, îl indepărtează de la mîntuire. “De aici nu urmează că toţi cei din afară de Biserică (Ortodoxă) se pierd fără deosebire”. Desigur, întrebarea cine din cei din afară se mintuieşte nu poate fi decisă de oameni, care amestecă elemente personale într-o asemnea discuţie şi nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoaşte Dumnezeu. În ce priveşte pe cei excomunicaţi din Biserică, este evident că “Biserica nu vrea să-i lipsească pe aceştia de viaţa veşnică, ci să-i aducă la cunoştinţă şi îndreptare. Soarta sufletului lor rămîne in seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoaşte ce s-a intimplat in ultimele clipe ale vieţii lor” (Hristu Andrutsos, Simbolica). Iar cei născuţi în afară de Biserică şi stăpîniţi fără voia lor de neştiinţă, pot să fie judecaţi mai blînd. “Şi precum revelaţia lui Dumnezeu în natura externă duce pe mulţi la o cunoaştere mai dreaptă a Lui, tot aşa, şi cu atît mai mult, adevărul pe care-l propovăduiesc cei din afară, în măsura în care judecă drept, şi desigur conformarea vieţii lor cu acest adevăr, poate să le folosească drept bază de viaţă şi comunicare supranaturală cu “Lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Aceasta cu atit mai mult, cu cit mulţi, deşi sînt dornici să îmbrăţişeze învăţătura cea dreaptă şi să vină la Biserica cea adevărată, sînt impiedicaţi de o neştiinţă de neînvins”, iar neştiinţa e scuzată oarecum înaintea lui Dumnezeu. Astfel “extra Ecclesiam nulla salus” inseamnă că “purtătorul ordinar şi orînduit al condiţiilor mîntuirii e numai Biserica”. Dar prin aceasta, după cum spune teologul grec H. Andrutsos, nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fără vină în rătăcire, nici nu se limitează atotputernicia lui Dumnezeu. Minunile sint posibile şi in ordinea naturală şi în cea supranaturală. În general, putem zice că afară de Biserică nu există mîntuire, “dar e adevărat de asemenea că, Dumnezeu printr-o minune a harului Său dispune duhurile şi inimile unor persoane ce nu aparţin Bisericii în exterior, insuflindu-le cunoştinţa şi dragostea lui Hristos. Aceasta nu desfiinţează dogma “extra Ecclesiam nulla salus”, deoarece numai printr-o minune în ordinea supranaturală se poate mîntui cineva dintre cei ce nu aparţin Bisericii celei Una şi Adevărate”. Dar întrucit numai Dumnezeu ştie in cine lucrează astfel harul dumnezeiesc şi la cine e o neştiinţă nevinovată şi la cine una vinovată, chestiunea în concret cine in afară de Biserică se mîntuieşte, nu o poate decide nici un om. Nouă ne este de ajuns să ştim că numai Biserica Adevărată (Ortodoxă) este organul ordinar şi sigur al mîntuirii, pentru cel ce trăieşte în conformitate cu invăţătura Ei.

  3. Insuş
  4. irile Bisericii.

    Simbolul niceo-constantinopolitan ii atribuie Bisericii patru insuş

    iri. Ele constituie notele, prin care trebuie să se caracterizeze adevărata Biserică.

    1. UNITATEA. Biserica este una. Aceasta in inţ
    2. elesul de “unică” şi în inţelesul de “unitară”.

      In primul inţ

      eles există o unică Biserică, pentru că unul este Iisus Hristos. “Este un singur trup şi un singur duh, după cum aţi fost chemaţi la o singură nădejde... Este un singur Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Ef. 4, 4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare şi o extensiune a unităţii lui Dumnezeu. “Oare S-a împărţit Hristos?” întreabă Sf. Apostol Pavel în faţa tendinţelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Cor. 1, 13). Dintre diferitele biserici creştine, care prezintă adevărul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevărată, căci Dumnezeu-Adevărul este Unul şi nu Se poate contrazice cu Sine Însuşi. Şi anume Biserica cea Unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat neschimbat. “Ortodoxia este acea Biserică unică şi adevărată, care păstrează continuitatea vieţii bisericeşti, adică a unităţii tradiţiei” (Serghei Bulgakov, Ortodoxia). “Celelalte confesiuni creştine, care se pretind şi ele adevărata Biserică, nu reprezintă nici una deplinătatea Bisericii, ci au păstrat ceva din fiinţa Bisericii numai in măsura in care au rămas fiecare intr-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una” (Ibidem).

    3. SFINŢENIA. Aceasta este o calitate esenţială a Bisericii. Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos Însuşi. Sfinţirea ei, făcută pr
    4. in Singele lui Hristos, a fost implinită de Duhul Sfint care locuieşte in ea. “Biserica este marele laborator de sfinţire a membrilor ei. Ea a dat şi dă nenumăraţi sfinţi. În ea se petrece un necontenit proces de sfinţire a oamenilor. Dacă n-ar fi sfîntă prin puterea ei, prin mijloacele ei, n-ar putea sfinţi; iar prezenţa oamenilor păcătoşi în ea, nu desfiinţează sfinţenia Bisericii. Un lac vindecător nu încetează a fi izvor de sănătate prin faptul că se scaldă şi bolnavii în el.
    5. UNIVERSALITATEA (SOBORNICITATEA SAU CATOLICITATEA).
    6. A treia insuş

      ire recunoscută Bisericii de Sinodul niceo-constantinopolitan este universalitatea (καφολικη). Aceasta are mai ξntii un sens extensiv: Biserica e universală intrucit e destinată tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaică.

      Dar universalitatea are şi un alt înţeles: ea indică Biserica de peste tot şi de totdeauna, spre deosebire de erezie care are o existenţă locală şi trecătoare. Cînd apărea î

      ntr-o localitate vreo erezie, membrul comunităţii creştine spunea ereticilor: "Noi sîntem Biserica Universală; comunitatea noastră e în legătură cu Biserica din tot trecutul şi de pretutindeni! Voi sînteţi o apariţie locală şi trecătoare". Universalitatea în acest inţeles exprimă ideea că Biserica “rămîne in tot timpul şi in tot locul aceeaşi şi nesurpată, în opoziţie cu bisericile eretice locale” (H. Andrutsos, op. cit.).

      Traducerea slavă a Simbolului de Credinţă a redat termenul “κ

      αφολικη” prin “ρξai?iinou”. Acest termen arată că Biserica stă pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxă şi care nu mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea cînd cuprindea toată creştinătatea. Deci numai Biserica Ortodoxă este continuatoarea Bisericii Universale.

      Ţankov observă că termenul grecesc “κ

      αθ ‘ολον” ξnseamnă “un întreg care nu se schimbă în fiinţa lui prin împărţire”, ca, de exemplu, focul şi scînteia, marea şi rîul. E un intreg care şi in cea mai mică parte păstrează aceeaşi fiinţă. Încă din primele veacuri s-a dat Bisericii atributul de catolică (sobornicească) şi anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către Smirnieni, 8, 2), în baza că “această comunitate e un întreg, o plenitudine sfintă şi totodată o unitate desăvîrşită, cu alte cuvinte, sfînta comuniune generală”, “umplută întreagă cu puterea aceleeaşi iubiri divino-cosmice, înnoitoare şi formatoare, de aceeaşi prezenţă unificatoare a lui Hristos. El este în toţi membrii Bisericii regionale (locale) ca principiu unificator, făcîndu-i pe toţi şi pe toate, părţi organice şi nedespărţite ale Bisericii celei Una” (D. Stăniloaie).

    7. APOSTOLICITATEA. Insuş
    8. irea aceasta arată că Biserica adevărată este numai aceea care a păstrat învăţătura Domnului Iisus Hristos aşa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe cărora li S-a împărtăşit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta este cea Ortodoxă, care n-a schimbat şi n-a omis nimic din învăţătura scrisă şi orală a Apostolilor şi aceasta reprezintă semnul distinctiv esenţial al Bisericii Ortodoxe (M. P. Bratsiotis). Biserica noastră n-a introdus înnoiri ca cea Romano-catolică, spre exemplu. Ea stă pe temelia Apostolilor, Hristos fiind “piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20).

      A sta pe temelia Apo

      stolilor inseamnă a păzi nu numai revelaţia cuprinsă în Sf. Scriptură, ci şi pe cea predată oral de Sf. Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, 15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2, 2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea stă în strinsă legătură cu persistenţa Bisericii Ortodoxe pe lîngă Sf. Tradiţie.

      Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arată şi prin succesiunea apostolică a ierarhiei datorită căreia, harul episcopiei precum şi învăţătura nealterată sînt transmise, fără î

      ntrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, pină la cei de azi.

      Prin urmare, aceste patru insuşiri sint cele care caracterizează

      o adevărată Biserică. Adunarea care nu are măcar una din însuşiri este o falsă biserică. Mai mult decît atit, pierderea unei singure insuşiri duce la desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedespărţit şi la pierderea tuturor celorlalte însuşiri.

      După cum spune arhiepiscopul rus Serafim (Sobolev), nici nu poate fi numită biserică acea grupare care s-a desprins de adevărata biserică; acea grupare care a eliminat sfinţenia prin excluderea preoţiei şi a unui şir întreg de Sfinte Taine fără de care nu ne putem mîntui. De asemenea nu poate fi vorba de o biserică Protestantă sau Romano-Catolică atunci cî

      nd este vorba de cineva care a incălcat hotărîrile Sinoadelor Ecumenice prin dogma eretică “Filioque”, sau a mutilat şi chiar a eliminat Sf. Tradiţie. Nu putem vorbi de o biserică Protestantă pretinsă şi Apostolică, nici atunci cînd citim Faptele Apostolilor şi vedem că Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), făceau Taina Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovaţiile apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolică, nici cea Protestantă nu sînt apostolice, nici soborniceşti, nici sfinte şi prin urmare nu fac parte din Biserica cea Una întrucit s-au rupt din ea.

      3) Necesitatea refacerii Unităţii Bisericii

      Refacerea Unităţii Bisericii este o datorie şi o misiune, pentru că aceasta o vrea Însuşi Mîntuitorul atunci cind se roagă: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnată şi de Sf. Apostol Pavel de nenumărate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumărate referiri şi la Sfinţii Părinţi, în special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de Lion şi Ciprian al Cartaginei. Cel din urmă spune astfel: “Mireasa lui Hristos este curată şi neprihănită, nu poate fi adulteră, o singură casă cunoaşte, cu o castă pudoare păzeşte jurămîntul unui singur pat (Os. 1, 1-2)”. Cine păreseşte Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la El, căci devine un străin, un profan, un duşman. “Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tată” (Sf. Ciprian, Despre Unitatea Bisericii Universale, cap. 6); şi tot el învaţă în continuare: “Cămaşa Domnului Iisus Hristos n-a fost tăiată şi împărţită în mai multe bucăţi, ci s-a tras sorţi pentru ea, ca să fie primită intreagă şi cel ce se îmbracă cu ea s-o aibă fără vreo lipsă şi neîmpărţită cu altcineva. Căci spune Sf. Scriptură: “Iar cămaşa, fiindcă nu era cusută, ci făcută de sus pînă jos dintr-o singură ţesătură, au zis între ei: să n-o sfîşiem, ci să tragem sorţi pentru ea, şi cui va cădea a lui să fie” (Ioan 19, 23-24). Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adică venind de la Tatăl ceresc şi nu putea fi sfîşiată de către cel ce avea s-o folosească, fiindcă era una şi indivizibilă prin formaţia ei. Nu poate îmbrăca veş-mîntul lui Hristos cine scindează şi divide Biserica lui Hristos” (Ibidem, cap. 7).

      Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica să fie Una, Dar această unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic că şi biserica Romei face parte din Biserica Una şi separaţia lor este doar la suprafaţă. Această părere este susţinută de un şir întreg de teologi ruşi ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski şi Alexandr Şmemann.

      Alţi teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) şi teologul Alexandr Gusev susţin că Biserica a fost dintotdeauna una şi unitară şi niciodată n-a existat vreo dezbinare în corpul ei, ci a avut loc doar o “desprindere de organismul ei a unor elemente străine [eretice], exact cum se întimplă in permanenţă în trupul nostru” (A. Gusev, “Starocatoliceskii otvet”).

      O adevărată lămurire a acestei probleme aduce părintele prof. Dumitru Stăniloae, atunci cînd spune: “Mădularul este egal totului, dar numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mădularul nu e mai puţin necesar totului

      decit totul mădularului, dar se inţelege nu in sensul că fără unul sau mai multe mădulare ar înceta să mai fie un tot, ci în sensul că totul nu poate exista fără mădulare în principiu, aceasta se arată în faptul că nici totul nu există înaintea mădularelor, nici mădularele înaintea totului, ci ambele incep să existe odată, aşa cum oul, oricît de nediferenţiat la început, cuprinde in sine virtual toată diversitatea sa. Cind a luat naştere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar indată ce s-au născut încă două-trei comunităţi, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl constituiau şi totul avea nevoie de ele”. Prin urmare, “Universalitatea Bisericii întemeiată pe recapitularea tutror în acelaşi Hristos şi pe lucrarea aceluiaşi Duh în toţi se manifestă empiric prin mărturisirea aceleeaşi credinţe, păstrate neschimbate de la Apostoli. În acest sens totul eclesial “rămîne ca orice organism, continuu fidel” sie insuşi. In aceasta se arată nu numai unitatea şi integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni şi de totdeauna” (D. Stăniloae, Biserica Universală şi sobornicească, în “Ortodoxia” 2/1966).

      Din această învăţătură de credinţă a păr. D. Stăniloae desprindem două lucruri:

      1. Biserica este U
      2. na de la Cincizecime. Dacă cineva se alipeşte acestei unităţi sau se dezlipeşte de ea, Unitatea în Sine nu este afectată.

      3. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cind se denaturează Invă
      4. ţătura de credinţă a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renunţarea la învăţătura greşită şi conformarea cu adevărul universal al Bisericii.

         

        Pliant al complexului ecumenic "Vulcana-Băi". (Î

        n interior, imagini cu "cele trei biserici surori: o moscheie, o sinagogă şi o biserică ortodoxă, cu părticele din moaştele Sf. Ioan Botezătorul).

        Acelaşi lucru îl desprindem şi din forma simbolului de credinţă. În el avem mai intii expusă despre Tatăl, Fiul Cel de o fiinţă cu tatăl şi născut din tatăl şi Sf Duh Purces numai din Tatăl, nu şi din Fiul, cum zic apusenii; şi numai după aceea se spune «Şi întru Una Sfintă, Sobornicească şi Apostolească Biserică…», deci este nevoie ca mai întii să avem aceeaşi cu privire la persoanele Sfintei Treimi şi numai atunci putem avea o singură biserică, căci «învăţătura de credinţă sau mărturisirea aceleaşi credinţe apostolice, luată în totalitatea ei declarativ-practică este criteriul Bisericii universale adevărate. Învăţătura identică, spune păr. D.Stăniloae, e un inel de legătură universală. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzător în care se cuprinde insăşi Biserica. Căci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se împărtăşeşte de Domnul (după cum credea în mod greşit N. Afanasiev), chiar dacă aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci şi ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeaşi credinţe apostolice în Cuvintul lui Dumnezeu cel intrupat, răstignit şi înviat, inălţat la ceruri, care va veni să judece viii şi morţii, trecînd pe cei drepţi după învierea lor cu trupul in Impărăţia Cerurilor» (Ibidem).

        Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mărturisesc acelaşi adevăr neschimbat şi care a fost «dat sfinţilor odată pentru totdeauna» (Iuda 3).

        In c

        e priveşte primirea sau excomunicarea eterodocşilor din sînul Bisericii, Sf. Părinţi s-au folosit atît de acribia (stricteţea ) canoanelor, cît şi de iconomia lor. În prezent, prin avintul pe care l-a luat mişcarea Ecumenică, nu se prea ţine cont de prevederile stricte ale Sf. Părinţi şi aceasta este în primul rind o incălcare a canoanelor, iar in al doilea rind duce la sminteala «mădularelor slabe» ale Bisericii. Deşi biserica foloseşte principiul iconomiei, iar Biserica Ortodoxă nici nu rebotează, nici nu rehirotoneşte pe romano-catolicii întorşi la ortodoxie, Tainele lor, afirmă păr. Prof. D. Stăniloae, nu sînt valabile, adică nu au har lucrător, pînă ce aceştia nu se întorc la Biserica-Mamă. (Dogmatica, vol.3). Hotărîrea privind aplicarea iconomiei la intoarcerea romano-catolicilor, a fost luată la o întrunire a ortodocşilor de la Constantinopol în 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III-lea, dar acest lucru era făcut la Kiev încă din 1646 sub mitropolitul Petru Movilă. Şi aceasta tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidenţierea rupturii ce s-a făcut.

        O adevărată claritate în ce priveşte poziţia ce ar trebui s-o aibă Biserica ortodoxă în legătură cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicaţiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: « Biserica nu consideră pe eterodocşi ca ceva de sine stătător şi cu totul străin pentru ea, î

        n rind cu cei de alte religii, că eterodocşii sînt in esenţă o categorie de căzuţi şi penitenţi; căzuţii sînt scoşi de la comuniunea în taine (deci nu le pot primi pină nu se intorc), iar unii şi in rugăciuni, dar totuşi ei se află încă în biserică şi sub lucrarea ei. Eterodocşii sînt mai instrăinaţi de Biserică, desigur, decît cei căzuţi; ei nu numai că păcătuiesc, ci şi contestă biserica şi lupta impotriva ei. Cu toate acestea, relaţia Bisericii cu ei rămîne aceeaşi ca şi în general cu cei căzuţi, scoşi de la Sf. Împărtăşanie şi de la comuniunea rugăciunii, dar nu cu totul străini pentru biserică. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute şi prin aceasta şi mîntuirea veşnică, e pentru cei căzuţi din comuniune aceeaşi ca şi pentru orice căzut. Ei trebuie nu numai să-şi recunoască greşalele înaintea Bisericii (adevărate), ci şi să primească iertare de la Biserică, care singură are putere de a lega şi a dezlega» (Patr. Serghie, Jurnal Moscovscoi Patriarhii nr. 23-24/ 1934).

        Din cele relatate conchidem că Biserica ortodoxă trebuie să mărturisească adevărul ortodox şi în spaţiul creştin eterodox, dar trebuie să-şi păstreze în acelaşi timp identitatea Bisericii celei Adevărate şi una. Chiar dacă putem trece cu vederea unele lucruri ce ţin de formele exterioare şi care, după cum spune teologul S. Bulgacov, «Sînt create de oameni şi pentru oameni», nu putem trece peste dogme, punî

        nd adevărul nostru alături de orice minciună eretică. Desigur, unii spun că romano-catolicii (sau chiar protestanţii), nu sînt eretici, ci doar schismatici, afirmaţie făcută destul de des în cadrul, (sau in afara) conferinţelor Mişcării ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe aşa. Schisma înseamnă rupere, dar care nu are în vedere şi alterarea adevărului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu şi principii care ar putea fi depăşite prin dragoste şi înţelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma eretică «Filioque» (lzon, 1274), apoi multe alte învăţături greşite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rînd cu macedonenii care de asemenea greşeau în privinţa Persoanei Sfîntului Duh; ei s-au opus in contradicţie atit cu Tradiţia Bisericii, cit şi cu Sf. Scriptură, lucru pe care nici un Sf. Părinte nu l-ar fi accepat ca fiind normal şi posibil de trecut cu vederea.

        In prezent, sub masca unei false iubiri creş

        tine şi în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic creştin, se cam trece peste dogme şi mai ales peste formularea concretă şi strictă a lor. Se încearcă , printr-un înalt spirit speculativ, de a se da aşa-numitele «declaraţii comune» privind anumite învăţături de credinţă creştină, fără a se accentua prea mult deosebirile atit de mari dintre aceste confesiuni creştine. Totul se bazează pe o formulare cît mai scolastică a învăţăturii, încit să poată împăca toate taberele. Pînă la sfîrşit nu se rezolvă nimic, căci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii creştine bazată pe relativism şi interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florenţa (1438-1439). Căci şi atunci, ca şi acum, se uită de faptul că «Adevărul nu este conciliabil!» (S. Bulgakov, Lumina neinserată).

        Poate că ar trebui să avem mai multă tărie a credinţei şi mai multă bărbăţie pentru a apăra ceea ce au apărat şi Sfinţii, adică credinţa Apostolilor. Nimic nu trebuie să ne momească: nici călătoriile î

        n occident, nici dolarii occidentalilor. In acelaşi timp, nu trebuie să fim nici absurzi şi nici exclusivişti. Noi deţinem credinţa adevărată, dar avem în acelaşi timp, datoria sfîntă de a o împărtăşi şi altora, căci «cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire» (Rom. 10, 10).

        Fi ca Dumnezeul păcii şi al iubirii care are voinţa veşnică ca «tot omul să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (1 Tim. 2,4), să ne ajute pe toţi creştinii «să ne iubim unii pe alţii, ca î

        ntr-un gind să mărturisim: «pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită». 1